Este un fapt istoric dovedit că, în anul 33, în timpul celui de-al doilea împărat roman, Tiberius, a fost o criză financiară care a pornit de la falimentul unor bancheri, Frații Pittius, și care a cuprins întregul Imperiu roman, provincie cu provincie – Galia (Franța de azi), Spania, Grecia, Byzantium, Capadocia, Antiochia, Egipt și Syria – Palestina. Această criză are nebănuite legături cu ceea ce s-a întâmplat, în același an, în Galileea, Iudeea și, în final, la Ierusalim.

1. În condițiile riguroase trasate de sistemul juridic roman, care punea în centrul său contractul, ca lege ireversibilă a părților, și datoria, ca lanț juridic (vinculum juris), împăratul Tiberius nu a avut altă soluție de oprire a falimentului sistemic decât să ia din vistieria publică și să arunce în vistieriile private ale unor bancheri de încredere* suma de 100 de milioane de sesterți**, cu mandatul ferm de a fi dați cu împrumut pe minim trei ani, fără dobândă, celor mai nevoiași debitori. În realitate, doar bancherii și marii proprietari de latifundii romane au fost salvați de la ruină, iar nu și vulgul. Economia și-a revenit cu greu. Pentru că nu a putut suporta datoriile cauzate de salvarea privilegiaților privați de la ruină, Imperiul în sine a rămas în stare de faliment virtual timp de cca 70 de ani***. Imperiul ar fi putut ierta datoriile celor nevoiași, dar nu a făcut-o. Imperiul a preferat salvarea bancherilor și a latifundiarilor, pe umerii cărora se sprijinea.

Vedem aici atât relaxarea cantitativă (quantitative easing – emiterea de bani suplimentari față de masa de bunuri și servicii aflate în comerț) cu care băncile centrale contemporane au crezut că soluționează multiplele și recurentele crize financiar-bancare ale lumii globalizate de azi, cât și salvarea băncilor cu bani publici (bail out). Ba chiar vedem un faliment al băncilor unor frați care a determinat o criză globală – prin nu știu ce coinicidență sau mecanism al destinului, Pittius Brothers au determinat falimentul sistemic din 33 AD, iar Lehman Brothers, falimentul sistemic din 2008 AD … Sarcastic, ambele operațiuni de salvare a bancherilor au cauzat falimente de stat și prăbușiri de imperii (mai încet în cazul Imperiului Roman, mult mai rapid în cazul imperiilor de azi).

Mult mai important: vedem aici cauza ruinei financiare în care se afundă atât imperiul birocratic „ueropean”, cât și marile state membre (Germania, Franța, Italia, Spania, Olanda), pentru că au decis să salveze bănci în dauna statelor membre și a cetățenilor (tragedia financiară greacă din 2009-2011 este ilustrativă), să îmbăgățească marile corporații tech și pharma cu prețul sărăcirii și efectelor adverse suferite de populație, să umple de sute de miliarde întreprinderi de împachetat fum și de produs rapoarte și ONG – uri, sub pretextul 1„luptei” cu schimbarea climatică și, desigur, să inunde cu bani belicoșii și fauna din jurul lor, sub pretextul „victoriei finale” contra Rusiei.

În vremea lui Iisus Hristos, în contradicție cu sistemul juridic roman (exportat în mod imperialist în toate provinciile sau coloniile romane, dar și în regatele limitrofe), în Israel exista o lege, provenită din Biblie, veche de cca 1300 de ani la acea data, care impunea evreilor ștergerea oricărei datorii după 7 ani de la data nașterii acesteia. Legea este aplicabilă și azi, la peste 3300 de ani de la edictarea ei.

Legea se numește Shmita și apare de nenumărate ori în Vechiul Testament, începând cu cărțile Deuteronomului și ale Leviticului (care par a relata evenimente ale aceleiași perioade de timp, cea de după Exod) și continuând cu Evangheliile și Faptele Apostolilor.

Legea este atât de importantă în Biblie încât evreii antici preferau să moară decât să o încalce. Se spune ca Iulius Caesar i-a iertat pe evrei de plata taxelor într-un an sabatic, pentru a evita sinuciderile în masă. Efortul preceptorilor și al armatei romane a fost considerat prea mare pentru a justifica încasarea aproape de zero a taxelor în anii sabatici evreiești.

Această lege era parte din cultura și spiritualitatea evreilor inclusiv pe vremea propăvăduirii și răstignirii pe cruce a lui Iisus Hristos.

*când bancherii dau faliment pentru că nu se mai creditează între ei, este contraintuitiv să vorbești de bancheri de încredere

**în banii de acum, asta ar însemna cam 2 miliarde de euro

***după războiul din 105-106 AD, Traian a capturat aproape tot aurul din Dacia, astfel putând finanța un banchet citadin care a durat, cică, 80 de zile

2. Când Iisus Hristos a spus că a fost trimis ca să împlinească Legea, iar nu să o strice, se referea și la Shmita, adică la legea evreiască a iertării din 7 în 7 ani a datoriilor.

Această lege evreiască are o sumedenie de consecințe benefice pentru omul individual și pentru societate, motiv pentru care este, pur și simplu, o lege dumnezeiască: atenuează discrepanțele de avuție, determină coeziunea socială și diminuarea tensiunilor sociale (inclusiv războaiele) și crează un potential enorm de înălțare spirituală, în scopul internalizării Împărăției lui Dumnezeu.

Poporul evreu din vremea lui Iisus Hristos nu numai că asta credea – exacta asta profesa. Shmita nu era un simplu precept religios, ci un catalizator comportamental.

Numai că, în acea vreme, societatea evreiască era sub o imensă presiune imperialistă. Ca și noi, acum, de altfel.

Juridic, această lege era incompatibilă cu principiul din dreptul roman intitulat pacta sunt servanda (contractele sunt obligatorii).

Economic, Shmita era în contradicție cu interesele bogaților deținători de terenuri și resurse și cu interesele bancherilor și ale birocraților care roiau în jurul administrației imperiale și al Templului.

Cultural, Shmita era în contradicție cu corectitudinea politică internaționalistă, cu ordinea globală liberală bazată pe reguli impuse de Pax romana, prin intermediul culturii elevate elenistice de la acea vreme.

Așadar, Shmita nu putea fi lăsată să opereze în continuare, în forma pe care i-a dat-o Moise și pe care o propăvăduia Iisus Hristos.

Cărturarii și fariseii erau oameni cultivați, vorbitori de latină și de greacă, cunoscători ai cărților sacre și ai scrierii. Dar Evangheliile se referă la ei în repetate rânduri ca fiind răutatea întruchipată. Sunt pictați ca niște închipuiți și niște ipocriți care afișau imaginea unor oamenii dedicați total studiului și aplicării Legii și profeților, dar care nu credeau în altceva decât în raiul lor pământesc, făcut din lucruri palpabile, mundane. Evident, nu toți erau așa, dar vârfurile lor, da.

Cărturarii și fariseii de top de atunci au fost, de fapt, influenceri utilizați pentru a înlătura de la aplicare legi sacre, ca Shmita, adică legea dumnezeiască a iertării datoriei. Această sarcină și-a asumat-o Hillel, considerat mereu cel mai mare fariseu, întemeietorul unei dinastii de conducători ai Sinedriului evreiesc care s-a întins pe 15 generații, până pe la anul 500 AD. Discipolii și urmașii săi nu au făcut altceva decât să lucreze asiduu pentru a atinge acest țel – să se asigure că Shmita nu se va aplica decât în condiții de limitată excepție bancherilor și împăraților sau regilor. Toți cei care le-au stat în cale, au fost înlăturați.

Există o singură derogare legitimă de la Legea lui Moise: atunci când este nevoie pentru a salva un om, Legea este înlăturată de la aplicare. Această idee apare în Talmud și, la 500 de ani distanță, este preluată în Coran – Sura 35 scrie că „cel ce a salvat un om de la moarte se socotește că a salvat întreaga lume”, chiar dacă salvarea ar însemna încălcarea Legii.

Nu același lucru se poate spune despre derogarea de la Shmita.

Prin tehnica pur juridică intitulată Prosbul, Hillel a interpretat Shmita într-un asemenea fel încât să se permită perpetuarea la infinit a unei datorii, precum și perceperea de dobânzi. Iar acest lucru este nu numai ilegitim – este blasfemie.

Intuiesc că această tehnică juridică datează din perioada acelei crize financiar – bancare din anul 33 AD. A fost, cel mai probabil, „soluția” aplicabilă în provincia Syria – Palestina pentru a implementa bail in – ul împăratului Tiberiu pentru salvarea bancherilor și a latifundiarilor.

Dar această tehnică juridică venea în contradicție cu propăvăduirea lui Iisus Hristos.

3. Oare criza financiară din anul 33 AD, cauzată de falimentul băncii fraților Pittius, a precipitat evenimentele care au dus la Răstignirea pe Cruce?

Ce veți citi mai jos vă va șoca, în mod sigur.

Unul dintre versetele rugăciunii Tatăl nostru este tradus, în mai toate limbile Pământului, cu acest înțeles:                      

„Și ne iartă nouă greșelile noastre, așa cum iertăm și noi greșiților noștri”.

Numai că, în Latina originară, acest verset sună așa:

„et dimitte Nobis debita nostra sicut et nos dimittimus debitoribus nostris”.

În traducere literală: „și ne iartă nouă datoriile noastre, așa cum iertăm și noi datornicilor noștri”.

Aceasta este nimic altceva decât Shmita, antica lege evreiască a iertării datoriilor din 7 în 7 ani. Shmita este inserată în cea mai importantă rugăciune a creștinilor, spusă chiar de Iisus Hristos.

Nu se știe prin ce accident istoric sau prin ce manipulare a etimologiei s-a ajuns ca termenii greșeală/greșiți să fie sinonimi cu termenii datorie/datornici, dar este clar ca undeva, cândva, cineva a transformat „datorie” în „greșeală”. Ulterior, sinonimia a fost simplu de extrapolat la tradițiile și cutumele creștine construite în jurul ideii că toți suntem oameni și supuși greșelii și că, de aceea, toți avem nevoie de iertarea greșelii. Este un sens cât se poate de legitim și liniștitor pentru mulți „greșiți” și păcătoși deciși să se pocăiască, dar nu este sensul originar.

Uitând că datoriile se pot șterge la 7 ani, iar acest lucru este o lege dumnezeiască, lumea noastră creștină a ajuns la un fel de sacralizare a datoriei. Banii sunt, ei înșiși, datorie, rezultând nu din tezaurizarea lor de către bănci, ci din inițializarea contractelor de împrumut. Datoriile nu doar că au sufocat lumea (totalul lor este echivalent cu de 2,5 ori resursele și valoarea produsă pe Pâmânt), dar au remodelat-o după chipul și asemănarea băncilor, care au ajuns să creeze bani din nimic, adică să producă aur alchimic … Mari gânditori creștini, cum a fost Ralph Waldo Emerson, au ajuns să inverseze total Shmita, afirmând: „plătește-ți datoria ca și când factura ar fi fost emisă de Dumnezeu Însuși” … Ceea ce ne-a transmis Iisus Hristos – datoriile să fie șterse (iertate), pentru ca fiecare dator să fie obligat, la rândul său, să șteargă (să ierte) datoriile propriilor datornici – a fost învăluit pas cu pas într-o pâclă deasă, în care ne-a țintuit civilizația creditului cu dobânda.

Mai mult decât atât, cei ce au scris sau tradus textele sfinte au ascuns chiar și disputa dintre Iisus Hristos și „cărturarii și fariseii” care I se opuneau.

În Predica de pe munte este evident că Iisus Chistos asta face: îi combate pe oponenții săi, care vor ca un imperiu mundan să prevaleze asupra Împărăției lui Dumnezeu.

Faptul că acea criză financiar-bancară din anul 33 AD coincide cu anul Răstignirii ne spune multe.

De o importanță mare este proba istorică a prezenței lui Iisus Hristos pe Pământ, exact atunci când textele sacre o proclamă.

De o importanță crucială este motivația plauzibilă a nedreptului calvar la care a fost supus Iisus Hristos, adică, o conspirație a leadership-ului roman și evreiesc de la acea vreme și a birocrației aferente, care nu puteau pierde controlul asupra imperiului lor mundan.

Au fost mulți teoreticieni ai acestei conspirații care, foarte probabil, au fost șterși din istorie.

Dar nu toți.

Cine nu e cotropit de obligația de semnalizare a virtuții, să citească în Frații Karamazov, de Dostoievsky, capitolul intitulat Marele Inchizitor. Va putea înețelege de ce omenirea are nevoie de teoreticieni ai conspirației, pentru a putea fi salvată de conspiraționiști & uneltitori.

Diavolul se ascunde în detaliile bunelor intenții. Când vi se spune oficial că totul e pentru siguranța voastră, să nu îi credeți. E complet invers. 

Gheorghe Piperea