Ieri am participat la o întâlnire de lucru la Curtea de Justiție a Uniunii Europene de la Luxembourg, pentru un schimb de opinii cu judecătorii din conducerea Curții, cu Avocatul General la Curte și cu o echipă de executivi ai Curții.

În mod oarecum neașteptat, intervenția președintelui Curții, Koen Lenaerts, a făcut lungi referințe la România, ca model de acțiune

a Curții pentru asigurarea supremației Dreptului Uniunii Europene asupradreptului intern al statelor membre ale UE și a așa-numitei suveranități europene (un soi de suveranitate colectivă a construcției juridice europene, care transcende suveranitatea celor 27 de state membre ale UE).

Cazul invocat a fost RS contra României – îl puteți analiza accesând linkul din primul comentariu. Lenaerts a insistat pe rolul CJUE de instanță constituțională și supremă a UE. Ambele atribute sunt destul de ciudate, întrucât nici tratatele, nici constituțiile statelor membre nu conferă CJUE competențe de constituționalitate și, mai mult decât atât, CJUE nu are atribuții de a judeca procese, ci doar atribuții de a asigura interpretarea și aplicarea corectă a tratatelor și de a efectua controlul actelor emise de instituțiile europene (inclusiv cele cu caracter normativ).

Având în vedere această intervenție, am pus două întrebări:

– în România, lumea are din ce în ce mai puțină încredere în sistemul judiciar – în anul 2024, nivelul de încredere a scăzut cu 11%, iar cazurile care ajung la CJUE s-au redus la jumătate; am arătat că, simptomatic, românii speră că, după ce și-au pierdut dreptatea în tribunalele naționale, o vor obține în instanțele europene, dar acest sentiment se erodează pe zi ce trece, fiind însoțit de un euroscepticism în creștere; care este motivația acestei scăderi a încrederii? poate o fi caracterul imprecis, ambiguu, exprimat în limbaj de lemn și foarte complex, adică ininteligibil?
– Constituția României nu stabilește un raport de subordonare între Dreptul European și Constituție, ci doar un astfel de raport cu legile interne, infraconstituționale; care este motivul interpretării CJUE, în sensul că și Constituția României trebuie să se supună Dreptului Uniunii Europene?

O să încep cu răspunsul lui Lenaerts.

Președintele CJUE a spus că este foarte conștient de dispozițiile din Constituția României la care am făcut referință. Cu toate acestea, nu se poate accepta ca, pe baza unei interpretări unilaterale a României, supremația Dreptului Uniunii Europene să fie pusă în pericol. Ar trebui ca toate celelalte țări, plus instituțiile Uniunii, să fie de acord cu supremația Constituției naționale asupra Dreptului UE. Dacă acest drept nu este aplicabil dincolo sau în contra Constituției unui stat membru, atunci nu mai există interpretare și aplicare unitare ale suveranității europene.
Afirmația implică ceva absurd și foarte periculos: ca să se poată aplica și respecta Constituția României, trebuie ca celelalte 26 de state membre, plus birocrația UE, să fie de acord. De ce am mai avea Constituție, de ce s-ar mai vorbi de suveranitate, care aparține poporului român, iar nu birocrației UE sau judecătorilor UE? Să ne cerem voie să ne aplicăm propria Constituție? Mă întreb ce atitudine ar putea avea Germania sau Franța în caz că România nu ar fi de acord ca cele două state membre ale UE să aplice propriile constituții…
Afirmația este și parțial falsă, pentru că sunt state, cum ar fi Germania sau Franța, care au luat decizii explicite de refuz al primordialității Dreptului UE asupra constituțiilor lor. A se vedea deciziile Curții de la Karlsruhe în acest sens sau deciziile Consiliului Constituțional din Franța.

Avocatul General la Curte, în schimb, mi-a dat dreptate în privința hiper-complexității Dreptului Uniunii Europene și a hotărârilor care vin de la CJUE. Foarte interesant a fost un exemplu de „claritate” a reglementării: la pagina 300 a actului ajungând, s-a oprit pentru că nu se mai înțelegea nimic.
De asemenea, mi-a dat dreptate și o doamnă judecător, președinte al Camerei 2 a CJUE. A spus chiar că, începând din octombrie 2025, se va implementa un sistem de explicație simplificată (= traducere din limbaj de lemn în limbaj comun) a soluțiilor Curții. Mai bine mai târziu decât niciodată.

Adevărul este că justiția nu se poate mărgini la a fi spusă/edictată.
Justiția trebuie să fie percepută ca fiind făcută, adică să fie vizibilă, ușor inteligibilă, simplu de asimilat.
Fără ca omul de rând să înțeleagă ce anume i se întâmplă în justiție sau după justiție, nu există justiție, nu există adevărat acces la justiție. Nici legile, nici deciziile judecătorilor nu sunt destinate specialiștilor sofisticați sau membrilor vreunui club select de inițiați.
Este ironic, dar în declarația care însoțește raportul pe 2024 al CJUE, președintele Curții, Lenaerts, declară că obiectivul fundamental al CJUE este apropierea justiției de cetățeni.

În comparație cu stilul cvasi-ininteligibil în care sunt scrise motivările deciziilor CJUE, cu caracterul ambiguu, imprecis și echivoc al „soluțiilor” (care sună deseori ca în povața înțeleptului „părerea mea este să faci cum crezi”) și cu ambițiile reprezentanților CJUE de a se situa deasupra instanțelor naționale și deasupra Constituțiilor statelor membre UE, această năzuință pare a fi un tip special de aroganță și cinism, dar mai ales, o formă de inadecvare, de încremenire în proiect.
Categoric, este nevoie de reformă și în cazul CJUE, pentru că doar astfel se poate spera la continuitatea acestui frumos proiect de construcție juridică reprezentat de Uniunea Europeană.